Sub vraja bradului

Este din nou Crăciunul… bineînţeles că s-a strâns toată familia aici şi nu înţeleg de ce toţi vorbesc despre cadouri şi despre bani… de ce nu se uită nimeni în afară de mine la bradul astă minunat, acest brad care îmi poartă gândurile spre trecut, spre un trecut îndepărtat… atunci când eram tânăr şi… şi nepăsător.

– Bunicule, te-am supărat cu ceva? Mă întreabă micuţa Clara strângându-mă de mână şi stricându-mi şirul gândurilor.

Nu mă pot abţine, fiindcă glasul ei dulce îmi aminteşte de Kim şi îi zâmbesc:

– Nu îngeraş, niciodată nu m-aş putea supăra pe tine.

– Şi atunci de ce stai iarăşi departe de noi?

– Nu vreau să stau departe de voi, dar acest brad încântător mă cheamă şi mă duce… mă duce…

– Unde te duce, bunicuţule?

– Mă duce într-un vis minunat.

– Un vis?

– Da, Clara, spre un vis.

Şi atunci îmi dă drumul la mână şi începe să facă piruete cu ochii închişi, lăsând şoapta ei dulce să plutească alături de cuvântul vis. Apoi mă obligă să mă aşez pe scaunul de lângă brad şi ea se pune în chirostei în faţa mea.

– Spune-mi despre vis bunicule, spune-mi despre vis, te rog!!

Eu nu observ că Tom şi Josh se alătură micuţului nostru grup, căci îmi fixez ochii asupra unui glob roşu… Timpul se dă înapoi, iar eu îmi încep povestea…

– Nu aş fi putut şti niciodată că atunci mă voi trezi la realitate, dar ea m-a ajutat şi m-a făcut să înţeleg că cel mai plăcut sentiment este trăit de fiecare dintre noi, muritorii de rând, care suntem nevrednici de el. Fiindcă iubirea te încântă, îţi oferă speranţe, gânduri lungi alăturate unor clipe scurte de extaz prelungite la infinit de imaginţia proprie a fiecăruia. Şi trăind-o redescoperim lumea necunoscutului în care ne aventurăm, păşind cu încredere… Aşa păşisem eu de Ajunul Crăciunului pe treptele cabanei de la munte, la care m-am cazat împreună cu amicii mei. Păşind treaptă cu treaptă, aud puţin zgomot ce venea de jos. Acolo, pe canapea, stătea Kim, în faţa bradului. Avea pleoapele închise şi un zămbet nostalgic îi inunda faţa.

– Kim, Kim, ce faci?

Mă aşezasem lângă ea şi o priveam cu spaimă. Nu o mai văzusem aşa până acum.

– Oh, cred că am pierdut puţin noţiunea timpului.

– De cât timp stai aici?

Îşi întoarse capul spre orologiul înalt din cameră.

– De trei minute, îmi răspunde râzând sincer.

– Nu se poate. La cât ai venit aici?

– La 7:20.

– Şi cât e ceasul?

– 7:23.

– Vorbeşti prostii! Mă uit la orologiu şi rămân încremenit: chiar indica ora spusă de Kim. A stat ceasul, Kim. Nu e corect. Şi încerc să îmi dau mâneca la o parte, pentru a afla adevărul.

– Nu, Mike. Ceasul tău e defect. Acesta merge bine. Ceasul tău nu poate funcţiona bine.

– De ce? Întreb eu, ridicându-mi o sprânceană.

– Fiindcă ceasul tău nu a stat lângă brad.

Răspunsul ei mă şochează din nou. Poate că doar visez şi asta nu e Kim. Ea nu ar fi vorbit în veci atât de… de poetic şi de cald.

– Unde este Kim cea realistă?

Aud iar râsul ei, după care îmi spune:

– Kim cea realistă dispare în Ajunul Crăciunului, dar o vei putea întâlni mâine, dacă ţii neapărat. (Probabil că, văzându-mă nedumerit, continuă:) Îmi duc viaţa trist, prefăcându-mă că sunt de gheaţă. Sau poate că nu mă prefac: poate că am devenit mai rece, dar am făcut-o pentru binele meu. M-am schimbat fiindcă am vrut să uit durerea aia cumplită, dar în Ajun mă transform înapoi. Fiindcă este singurul moment din an în care pot să îi revăd… Totuşi, niciodată nu mi-am putut cere scuze (începe să plângă). Nu am reuşit, pentru că… nu înţeleg de ce, dar visul acela, visul meu… se termina. Şi era prea scurt, iar acum încercam să îl refac. Dar nu ajung la momentul catastrofei! Şi e vina mea, Mike!! E doar vina mea, şi nu mai pot face nimic!!

Se întoarce spre mine şi, panicată se trânteşte la pieptul meu. Şi plânge. Şi plânge. Iar eu nu o opresc, ci o las să se liniştească. Nu ştiu câte clipe se scurg până se termină. De fapt, nu ştiu nici când s-a liniştit. Tot ce ştiu este că acum încă mai stă pe pieptul meu, trasând o linie imaginară cu unghia pe un muşchi. Şi nici măcar nu îmi pasă că niciunul dintre noi nu vorbeşte. Liniştea această mă relaxează. Simt cum o protejez, cum ea depinde de mine. Şi prin mângâierea părului vreau să îi spun: „Stai liniştită, totul este bine! Sunt aici şi nu voi permite să ţi se întâmple ceva rău!”. După puţin timp îşi ridică totuşi capul pentru a vedea ce fac, iar eu îmi fac curaj să o întreb ce i se întâmplă.

– Îmi pare rău… nu credeam că mă voi descărca aşa de tare, însă mă simţeam liberă şi am cezut că…

– Nu face nimic. Nu m-ai deranjat absolut deloc, dar vreau să ştiu ce ai păţit.

– Pfff… este o poveste lungă. Şi tristă.

Se întoarce din nou spre brad şi lasă timpul să se scurgă deasupra ei:

– Crăciunul nu reprezintă pentru mine ceea ce reprezintă şi pentru voi. Crăciunul meu nu a fost un cadou. Fiindcă nu am primit niciunul. Dimpotrivă: mi s-a furat cel mai preţuit cadou: mi-am pierdut părinţii. Aveam doar 3 ani şi bradul acela imens din sufragerie mă încânta peste măsură. Nu aveam de unde să ştiu că… Moşul nu există. Deci, în noaptea Ajunului, m-am trezit şi am mers direct la pom. Am vrut să îl aştept… totul era o încântare pentru mine. Însă, sub acea căldură a bradului, îmi venea să adorm… M-am hotărât să renunţ, dar nu înainte de a pune lumânarea de pe masă lângă crengi, mult, mult prea aproape. După puţin timp, eram în dormitor şi aţipisem. Dar un miros mă speriase… şi un fel de sunet, de pocnitură stranie m-a făcut să mă apropii de uşă. Am pus mâna pe clanţă şi era fierbinte. După ce o deschid rămân împietrită: peste tot era numai foc. Şi aerul era prea puţin, nu îmi ajungea… leşinasem.

Când m-am trezit era deja Crăciunul, iar eu nu mă aflam acasă. Ci într-o cameră cu pat alb, pereţi albi, gresie albă… prea mult alb, iar eu prea speriată fiind, am strigat după mama. În locul ei apăruse o femeie roşcată cu tristeţe pe chip. Atunci am aflat că… tata şi mama au murit. Tata mă găsise pe jos şi mă luase de acolo, exact înainte ca flăcările să mă înlănţuiască… Plămânii mei nu mai făceau faţă, dar nici plămânii lor. Pompierii ne-au scos pe toţi din casă, dar nu mai eram conştienţi. Am fi putut fi salvaţi, dar ambulanţa nu venise decât cu un singur tub de oxigen! Bradul acesta e singurul lucru ce mă face să îi revăd. Mă duce spre trecut. Dar tu mă auzi? Ohh!! Un singur tub de oxigen, Mike!! Pe care mi l-au pus mie şi eu trăiesc acum, dar ei s-au dus şi asta numai din vina mea!! Şi nu îi mai pot aduce înapoi!!… Este vina mea…

Ce poveste… Ce întâmplare… câtă suferinţă… Iar ea reuşise să treacă prin toate, însă e atât de inocentă. Şi cu lacrimi dese şiroinde, mă face să vreau să o ajut… să o sprijin… Este atât de frumoasă, încât nu mă pot abţine şi lăsându-mi mâna să îmi alunece după gâtul ei, îi trag faţa mai aproape de a mea. Şi atunci îmi lipesc buzele de ale sale, lăsându-le să alunece într-un sărut dulce.

Am lacrimi pe obraji când închei povestea spunânu-le tuturor celor 23 de oameni de lângă mine:

– Astfel m-am îndrăgostit cu adevărat pentru prima dată, dragilor.

Şi micuţa Clara plânge când mă întreabă:

– Kim despre care ai vorbit este bunica?

– Da, iubito, ea este.

– Şi de ce ai sărutat-o, bunicule?

– Bradul m-a vrăjit… şi vă va vrăji şi pe voi… trebuie doar să aveţi răbdare.

Îmi ridic privirea şi uitându-mă peste capetele tuturor, parcă o văd pe Kim zâmbind lângă uşă, însă probabil că este o altă vrajă a bradului… sau a Crăciunului.